";

 Intamplari despre stele


Poveste fara happy end!



Am citit povestea Irinei ("o minune")si m-am hotarat sa va scriu si eu "intamplarea "mea. Poate pentru a va spune ca minunile sunt daruri de la Dumnezeu si trebuie sa fiti recunoscatoare in fiecare zi, poate pentru a va pune ca atunci cand treci printr-o experienta ca a mea iti dai seama ce binecuvantare este sa ai un copilas sanatos au poate vreau sa va spun ca trebuie sa va dati seama ca nu toate lucrurile depind intotdeauna de vointa noastra ci destinul, Dumnezeu sau intamplarea ne scututa cateodata mai tare decat ne putem imagina.
Dar sa incep cu inceputul. sunt sora Danei care este membra al acestui site si dupa ce mi-a recomandat sa citesc aceste intamplari (mamicile care impartasesc experientele lor nu toate fericite sunt curajoase si le felicit),i-am cerut permisiunea sa va scriu povestea mea. Niciodata nu am avut taria sa vorbesc despre toate angoasele care m-au chinuit in urma acestei intamplari nefericite.
Locuiesc in Romania(Timisoara)si sunt casatorita de 5 ani. Am o fetita superba de doi ani si cinci luni - Madalina Maria- plina de energie, fericire si sanatate. Am avut 9 luni de sarcina pe care le-am petrecut razand. Doar "rotunjirea formelor"imi aduceau aminte ca sunt insarcinata. Poate ca asa a vrut Dumnezeu. Am fost toata sarcina singura, sotul meu fiind plecat pentru 8 luni in Spania exact in timpul sarcinii. Am avut doua servicii.Doream sa fac o multime de lucruri pentru casa noastra (stateam in chirie),pentru ca la intoarcere sotul meu sa fie mandru de mine. Am cumparat mobila de dormitor, aragaz, frigider, masina de spalat(aveam o mica firma de publicitate), am schimbat mobilierul in firma, am cumparat un plotter performant pentru firma noastra, totul mergea de minune.Au fost momente de disperare, de tristete, de dor, dar in final de fericire.
Dupa venirea sotului meu la putin timp s-a nascut"scumpa"cum o alintam si acum. Pana la varsta aceasta nu mi-a fost racita niciodata si singurele vizite la doctor au fost pentru vaccinuri.
Acum totul ne merge din plin. Avem o firma prospera , propriul nostru apartament, o masina moderna, si atunci a venit momentul in care sotul meu si-a mai dorit un copil. Nu pot sa spun acelasi lucru despre mine. Am RH-ul negativ, mi-am fact cateva avorturi, si gandul ca as putea avea un al doilea copil cu probleme ma infricosa. (In fiecare zi din sarcina cu Mada ma rugam lui Dumnezeu sa am un copil sanatos, iar mamicile care citesc aceste randuri inteleg pe deplin acest lucru). Din intamplare am ramas din nou insarcinata. Sotul meu a fost in culmea fericirii (cu toate ca in cele aproape 7 luni de sarcina nu l-am simtit nici o clipa langa mine - ce neagra deziluzie), dar pentru mine nu a fost la fel. Incet ,incet m-am obisnuit cu gandul si incercam sa-mi imaginez viata in patru. Cand am ramas insarcinata cu Madalina, din prima zi am spus: "o sa fie fetita si o sa o cheme Madalina" - cu toate ca niciodata nu m-am gandit la un nume de copil. Pur si simplu acesta a fost primul meu gand bun in clipa cand am aflat ca o sa am un copilas. Pe Mada mi-am imaginat-o cu codite, mi-am imaginat-o in prima zi de scoala, mi-am imaginat-o venind sa-mi prezinte primul iubit, si toate le-am simtit in mod firesc.
De data aceasta nu a fost la fel. Ma straduiam sa-mi imaginez toate aceste lucruri si pentru acest copilas dar nu le simteam cu sufletul .Ii spuneam tot timpul sotului meu ca simt ca acest copil nu va fi al nostru. Cu toate ca mergeam de doua ori pe luna la ecograf si totul decurgea perfect am fost tot timpul stapanita de sentimentul ca se va intampla ceva rau.In luna ianuarie m-am dus ca de obicei la control. Toate controalele decurgeau de fiecare data foarte vesel si relaxant, mi se explica tot timpul ce se vede pe monitor, mi se dadeau asigurari ca totul este perfect. Si atunci de ce acest sentiment care nu-mi dadea pace? Atunci l-am vazut pe medic ingandurat si putin altfel de cum era in mod normal si am presimtit ca este ceva in neregula. Parca un curent electric mi-a strabatut tot corpul si asteptam sa aud ca totul este in regula - aveam nevoie sa aud asta.
Dar nu a fost asa. Medicul mi-a spus ca a aparut o problema dar ca nu vrea sa se pronunte pana cand nu ma vad si cativa colegi de-ai lui pentru a-mi pune cu siguranta un "diagnostic". Am crezut ca este cea mai cumplita zi din viata mea, dar ceea ce avea sa urmeze depasea cu mult sentimentul pe care l-am trait in aceea zi"
Au urmat vizitele pe la alti medici. Mi s-au facut ore intregi ecografe, m-au apasat pe burta zeci de minute, stateam ore intregi inconjurata de echipe de medici care vorbeau despre copilul meu ca despre un obiect de studiu, si ma simteam ca un monstru pus la expozitie intr-o vitrina si pe care curiosii veneau sa-l "admire".Imi venea sa le strig sa ma lase in pace, si daca tot nu-i dau nici o sansa copilului meu de ce il tot chinuie atat de mult! Dupa cateva zile de cosmar diagnosticul a fost pus. Nu am inteles nimic din nesfarsitul sir de denumiri "stintifico - fantastice" ci am inteles doar concluzia: se recomanda intreruperea sarcinii. Nici chiar atunci nu am inteles ce se intampla. Am alergat la medicul meu sperand ca ma mai pot agata de ceva, ca imi va spune ca mai exista o speranta oricat de mica. Si mi-a explicat despre ce este vorba: s-a depistat o malformatie a inimii - care in mod normal se mosteneste genetic - si chiar daca duc sarcina la termen copilul nu va rezista pana la varsta la care va putea suferi o interventie chirurgicala. In plus sarcina se oprise din evolutie si exista riscul aparitiei de noi complicatii. Am ramas ca lovita de traznet. Nu intelegeam nimic, in familiile noastre nu au existat nici micar boli superficiale ale inimii, iar acum medicul imi spunea ca-mi voi pierde copilul din cauza unei afectiuni genetice.A doua zi am fost programata pentru intruperea sarcinii. Eram in luna a saptea. De fapt toate aceste lucruri sant inca atat de proaspete si atat de sfasietoare pentru ca s-au petrecut cu nici doua luni in urma.
A doua zi m-am prezentat la spital ingrozita si moarta de frica, pentru ca ma astepta o nastere normala fara nici un rezultat. Nici macar nu stiam ce se va intampla cu copilul meu. Aveam impresia ca toata lumea ma priveste ca pe un monstru care nu a fost in stare sa aduca pe lume un copil normal, si ma simteam atat de vinovata. De fapt am si acum acest sentiment de culpabilitate. Ma gandesc ca Dumnezeu mi-a luat acest copil pentru a ma pedepsi pentru faptul ca am indraznit sa nu mi-l doresc.
La ora 8 eram la spital.Mi s-au facut injectii de dilatare si am optat pentru anestezia epidurala. Am stat o zi intreaga cu o perfuzie in spate si cu una in mana si a fost cea mai lunga si mai neagra zi din viata mea.Am avut intreaga zi contractii dar nedureroase. Pe la ora 17 au inceput dintr-o data niste dureri cumplite si am retrait durerile nasterii dar din nefericire nu am retrait miracolul de a-mi tine in brate copilasul. Stateam pe masa de nasteri si am trait cele mai contradictorii sentimente din viata mea. Doream sa strig dar gatul si buzele imi erau atat de uscate incat strigatul il auzeam doar in mine cum mi se izbeste de creier si-mi invalmaseste toate gandurile si parca o mie de ciocane imi izbeau trupul dar nu simteam nici o durere. Mi-am incordat auzul la maxim sperand sa aud un scancet care sa-mi dea o speranta dar nu am auzit decat sangele care-mi circula nebuneste prin vene si aveam sentimentul ca inima mea nu o sa faca fatza.
Si atunci o asistenta a dat verdictul:"Domnu\' doctor in ce o punem - era fetita - intr-o cutie de metal sau intr-un borcan cu cloroform sau cu spirt". Nu-mi venea sa cred tot ce auzeam. Dintr-o data parca masa aceea rece s-a deschis sub mine si am cazut in gol. Nu doream sa ma prind de nimic doream sa mor si eu o data cu fetita mea pentru ca nu ma puteam gandi la nimic altceva. Nu aveam in minte decat gandul ca fetitei mele ii este frig si eu trebuie sa o iau in brate ca sa o incalzesc.
Probabil doctorul si-a dat seama de gafa pe care a facut-o asistenta si a incercat sa ma linisteasca. Tarziu insa: de atunci ma chinuie in fiecare zi si in fiecare noapte aceasta fraza si vreau din tot sufletul sa ma linistesc. Am cautat zile intregi raspunsuri la intrebari pe care imi era frica sa mi le pun chiar si mie. Doream sa le stiu - crezand ca ma linistesc - si le-am aflat. Am nascut o fetita de un kilogram care traia in momentul in care a venit pe lume. Pare grotesc si infricosator dar a fost lasata sa moara. Adica a respirat pana s-a sufocat si a murit. I-a fost scoasa inimioara si taiata in bucati pentru autopsie. Si in final a fost arsa intr-un crematoriu. Este cumplit. Copilasului meu i s-au intamplat toate astea iar eu nu am putut sa fac nimic. Am crezut ca toate aceste raspunsuri ma vor linisti dar nu a fost deloc asa. Acum si-au facut loc in mintea mea alte intrebari la care nu mai vreau raspunsuri pentru ca voi intra intr-un cerc vicios din care mi-e frica ca nu voi putea iesi prea usor.
Nu vreau sa ma las prada disperarii. Intotdeauna am fost o luptatoare si intotdeauna gandul meu bun m-a dus exact acolo unde mi-am dorit sa ajung. Voi incerca si de acesta data sa fac la fel. Viata mea acum? Aceasta sarcina a pus intre mine si sotul meu 1000 de ani iar acum suntem in pragul divortului. Am material tot ce-si poate dori cineva la 29 de ani dar ochii nu-mi mai stralucesc la fel ca acum 7 luni. Dar am o fetita minunata. Voi lupta pentru mine si pentru ea si mi-am promis mie si va promit si voua ca voi invinge.
Cateodata Dumnezeu ne da poveri imposibil de dus, sau care credem ca nu le vom putea duce vreodata. Acum intrezaresc inceputul drumului pe care trebuie sa o pornesc de acum inainte si sper ca este "calea" cea buna pentru ca sa fi meritat atata suferinta.

Vreau sa inchei mica mea poveste optimist. Dragele mele aveti grija de voi si de noua viata care creste in voi, dragii mei aveti grija de ele pentru ca merita sa le inconjurati cu toata dragostea de care sunteti voi capabili sa o daruiti, caci dincolo de ceea ce ne da sau ne ia Dumnezeu, in noi sta puterea de a ne ridica atunci cand suntem doborati cum la fel sta in noi puterea de a fii fericiti.
O imbratisare puternica pentru toti



Cristina (sora Danei) careia ii multumesc pentru sprijinul ei.
publicat la 05.09.2002 (7470 citiri)