";

 Intamplari despre stele


RICARDO- ANTONIO, primul copil pe care l-am dorit cu adevarat



In viata, soarta face in asa fel incat sa nu poti obtine intotdeauna ceea ce vrei. Si asta pentru ca avem de facut niste plati pentru pacatele noastre sau pentru ca ar trebui sa existe un echilibru intre ceea ce obtinem si ceea ce dam. Niciodata nu putem obtine ceva fara un sacrificiu, fie el cat de mic. Pana la varsta de 24 de ani, aveam deja doi copii, dar nu pot spune ca mi-i dorisem. Venisera pe lume pentru ca astfel hotarase Dumnezeu, numai EL. Si a trebuit sa iau in considerare VOINTA LUI, astfel ca ma bucuram de cei doi baieti ai mei, dragi, frumosi, inteligenti. Si, totusi, in sinea mea ma revoltam cateodata, caci nu reusisem sa traiesc niciodata pentru mine mai intai. Niciodata. Cand eram mica, pe primul plan fusese intotdeauna sora mea de mama, caci frustrata fiind de prezenta tatalui, mama o ocrotea pe ea cel mai mult. Eu crescusem in singuratate, in linistea si lumea pe care singura mi le cream. Apoi, tot eu a trebuit sa renunt la facultate pentru a ma angaja, ca sa o ajut pe mama mea bolnava sa se descurce cu sora mea si cu o casa mare de intretinut. La 19 ani m-am casatorit, si nu am trait nici atunci pentru mine, fiindca tocmai ma indragostisem de un barbat pe care il cunosteam de mica, iar acum invatam sa il iubesc altfel. Deci, il puneam pe primul plan. La 20 de ani, s-a nascut primul nostru copil, din nou traiam pentru altcineva. Apoi, s-a nascut cel de-al doilea copil, grijile s-au dublat. Sacrificiile la fel... Si, intr-o zi, pe cand aveam 27 de ani si jumatate, am descoperit din nou ca sunt insarcinata. Ar fi trebuit sa nasc in perioada 19-20 noiembrie. Si as fi intrat probabil in Cartea Recordurilor, pentru ca as fi avut trei baieti nascuti la interval de 4 ani si 1 zi unul de celalalt. In sinea mea, deja ii pusesem prenumele: Ricardo (caci ceilalti erau Roberto si Renato) si Antonio (caci eu sunt Antonia). Pentru prima data doream ceva numai pentru mine, simteam ca sunt cu adevarat pregatita pentru un copil. Mama mea era foarte bolnava, noi locuiam la acea vreme cu ea. Am asteptat pana am implinit 3 luni de sarcina, pentru ca eram in cumpana. Nu stiam ce sa fac. As fi luptat cu o lume intreaga pentru acest copil, dar nu puteam lupta cu familia mea. Sotul meu mi-a spus ca ar trebui sa fac ce cred eu de cuviinta, dar ca el nu stie daca o sa mai faca fata... Copiii mei ceilalti nu au fost prea incantati de idee, pentru ca locuiam intr-o camaruta la mama, de abia aveam loc pentru noi, dar pentru inca un copil... Mama- mama m-a privit si era bucuroasa, dar sora mea, cu care stateam si pe care o iubisem enorm si renuntasem la multe pentru ea- mi-a reprosat ca nu ar trebui sa produc copii pe banda rulanta cata vreme nu le pot asigura un acoperis deasupra capului. Trist, dar adevarat. Apoi, am pus in cumpana avantaje si dezavantaje. Acum, imi pare rau. Ar fi trebuit sa implineasca trei anisori si jumatate. Si a trebuit sa renunt inca o data la ceea ce-mi doream eu. Apoi, la o luna dupa ce in mod normal ar fi trebuie sa nasc, mama mea a murit. M-a prins intr-o stare de depresie ingrozitoare, in care intrasem dupa avort si care dura de 6 luni. Am crezut ca o sa innebunesc de-a binelea in acea perioada, fiindca mi-am dat seama ca problema locuintei fusese rezolvata- primiseram locuinta de serviciu. Luni de zile am luptat cu depresia si cu amintirile, cu visurile mele in care mama il tinea pe Ricardo in brate... in casa parinteasca... Inca mai lupt cu asa ceva. Mi-e dor de ei, desi pe acest copil nu l-am putut tine niciodata in brate. Chiar si medicul care m-a chiuretat m-a intrebat de vreo 3 ori daca sunt sigura de ceea ce fac... Semn de la Dumnezeu, dar cum sa interpretez atunci... Astazi, sunt o femeie implinita, care incearca sa depaseasca dramul de depresie ramas, cu doi baieti mari, cu un acoperis deasupra capului, cu o facultate de facut, fara parinti si fara sora pentru care s-a sacrificat atat. Daca vreti sa stiti ce s-a intamplat cu sora mea pentru care m-am luptat atat: are o avere mare, o cariera bine pusa la punct, este stabilita in Italia, are un baietel de 5 luni si nu m-a mai cautat de foarte mult timp. Asa ca acum ma intreb: oare am gresit punand dorintele si nevoile celorlalti mai presus de ale mele? Ar trebui sa invat sa traiesc doar pentru mine? Si inca un lucru: nu am mai avut niciodata curajul sa ma gandesc cu adevarat ca as mai dori un copil. Nu va fi ca acela, nu va mai fi acelasi timp, nu voi mai fi pregatita cu adevarat. Las doar soarta si pe bunul Dumnezeu sa decida pentru mine.



antoniabalan
publicat la 01.08.2005 (5130 citiri)