";

 Intamplari despre stele


Intrebari la care nu voi primi niciodata raspuns



Au trecut 6 luni,dar inca nu pot sa ma obisnuiesc cu gindul ca nu am fost lasata nici macar sa o ating o data. Toti spun ca au facut asta pentru binele meu, dar pe mine de ce nu m-a intrebat nimeni? O prietena foarte buna mi-a spus: \"Fetita ta a fost un vis\", dar eu stiu ca a fost mai mult de atit. Stiu ca am luptat pentru ea, ca m-am temut pentru ea, ca am incercat sa o apar de ostilitatea celor din jurul meu. Sotul meu nici nu dorea sa auda de inca un copil; baiatul,de 9 ani, ma privea cu repros; la scoala, colegii ma priveau curiosi, elevii - ce sa mai vorbesc! La facultatea unde tin niste seminarii aproape toti profesorii sunt barbati, va dati seama ca nici acolo nu aveam parte de o atmosfera prea grozava. Nu pot sa inteleg ce este atit de anormal in faptul ca o femeie care are putin peste 30 de ani, care face o cariera fara sa se simta impiedicata de obligatiile familiale, doreste sa mai aiba un copil - mai ales cind \"stie\" ca va fi o fata. Orice ar fi fost, insa, simteam ca imi dadea pofta de viata, un sentiment de implinire extraordinar. Poate din cauza asta moartea fetitei la 2 zile dupa nastere a fost si mai cumplita. De ce? A fost prea devreme - 34 de saptamini - dar avea 2,3 kg, APGAR - 9, era puternica... Doctorul mi-a spus ca \"am fost putin imprudenti\", dar eu nu stiu cum am fost eu imprudenta, din moment ce in saptamina de dinaintea nenorocirii am fost zi de zi la medic. Nu ma simteam rau,dar aveam un presentiment ciudat. Am fost consultata, am facut analizele din nou - rezultatele le-am primit ulterior, erau foarte bune - si totusi... Mereu mi s-a spus ca totul este bine, ca sunt doar niste mici probleme cu placenta, din cauza uterului cicatriceal, dar nu trebuie sa imi fac griji. Si eu chiar am crezut. Pe de alta parte,insa, acasa tensiunile erau tot mai mari, si ma decisesem sa divortez dupa nastere. Uneori ma gindesc ca poate asta a fost motivul - fetita mea s-a suparat si nu a vrut sa faca parte dintr-o asemenea lume. A fost prea buna, prea frumoasa - am reusit sa o vad doar citeva clipe,la o zi dupa nastere, cind deja facuse pneumotorax si ni s-a spus sa aducem preotul sa o boteze. Va imaginati ca simteam ca am pierdut-o. Am \"vazut\" cind mi-au luat-o umbrele -chiar asta am vazut! - dar nimeni nu a avut curajul sa imi spuna. Stiam ce se intimplase, ma uitam in ochii celor din jurul meu - medici, asistente - si asteptam sa imi spuna. Abia dupa vreo zece ore de la deces m-au anuntat, iar eu n-am avut nici o sansa sa imi string macar o data copilul la piept. Doare cumplit si nu ma pot impaca mai ales cu mine insami.

Acasa,totul pare sa revina la normal. Culmea, sotul mi-a propus sa mai incercam. Oare de ce a trebuit sa moara un copil? Mi-e frica sa ma mai gindesc sa o iau de la capat. Daca se mai intimpla? Oricum,o parte din trupul si din sufletul meu simt ca s-a dus... Eu am ramas doar pentru ca nu pot sa imi las baietelul fara mama. Restul a devenit doar rutina. Si lacrimi... Ma rog lui Dumnezeu sa imi dea putere sa imi duc povara pina la capat.

Stiu ca nu sunt singura. In jurul meu am descoperit o multime de colege care au trecut prin oceanul de disperare al pierderii unui copil. Mai mult decit atit, am aflat ca eu insami m-am nascut la 10 luni dupa ce parintii mei au pierdut un copil. Stiam ceva, dar nu tot. La noi in casa acesta era un subiect tabu. II admir pe cei care au puterea sa treaca peste asta, dar eu simt ca niciodata nu voi mai putea privi un copilas fara sa ma gindesc cum ar fi fost al meu...

Iulia mea, stii cit de mult te iubesc?



fulg
publicat la 01.08.2005 (5798 citiri)