";

 Intamplari despre stele


Aveam 12 ani...



Va stimez pe fiecare dintre cele care au scris, pt ca ati avut puterea necesara sa scrieti o intamplare care v-a marcat si va v-a mai marca pt mult timp de acum inainte... Si la fel ma va marca si pe mine... Nu stiu cu ce fel de ochi imi va fi privita povestea, pt ca, in ciuda faptului ca se aseamana cu ale celorlalte, este complet diferita...
Iubesc copii enorm de mult, poate chiar prea mult... De mica am acest sentiment pt cei micuti. Mi-am dorit extrem de mult sa pot avea grija de un copil, sa il pot creste, sa il pot privi cum se inalta in ochii mei... Am incercat, cu ajutorul parintilor mei, sa astup aceasta dragoste pt copii, dand-o altcuiva...si asa am facut. In continuu, la noi in casa, au existat animale, orice ar fi fost: hamsteri, pisici, broasca testoasa, iar la pesti ajunsesem la un nr de 504 intr-un timp. Nu le puteam oferi afectiunea de care aveau ele nevoie, dar dintotdeauna am facut tot posibilul pt a le fi bine. Cand nu am mai avut animale, la un moment dat, m-am simtit extrem de singura, brusc. Atunci, sora mea care e cu 16 ani mai mare decat mine, mi-a spus ca imi va aduce un catel, dar abea a nascut catelusa si nu imi poate aduce acum. Ea nascuse pe 7 aprilie, iar sora mea mi-a spus ca imi va aduce unul de 1 iunie... Mi se parea o vesnicie tot acest timp, iar ea si-a dat seama ca nu imi va fi bine.. Asadar, pe 17 Mai mi-a adus catelusul... Era un Bischon Maltez, cu o blanita cafenie si urechi negre. Ochii ii avea mari si negri, iar atunci cand te privea, simteai ca iti atinge inima cu privirea aceea fulgeratare. Toata noaptea am stat langa culcusul lui si l-am privit...Nu imi venea inca sa cred ca este al meu! Era micut cat palma mea (eu, 12 ani)... Cred ca era cel mai frumos catel pe care il vazusem.. si asta cred, pt ca era al meu! I-am facut carnet, ca sa ii scriu toate vaccinurile pe care le face, toate imbolnavirile... Imi era ca un copil. Insa, din cauza unor probleme, trebuia sa ne mutam. Eu urma sa stau cu mama si cu bunica mea, sora mea sa aiba apartament, iar tata, la tara, nu prea departe totusi de Constanta. Bunica mea nu suporta animalele in casa, iar de aici a inceput totul.
Ne-am mutat. Bunica mea nu m-a dorit, si acum trebuia sa convietuiesc cu ea... Dar asta mi se parea o mangaiere a sortii, pe langa faptul ca ma despartise de..."bebe"-ul meu. Ma simteam distrusa, fara vlaga, eram terminata! Cand reuseam, fugeam sa il vad. Era o curte mare acolo unde statea...si se simtea bine. Iar atunci cand il puteam vedea ma simteam si eu bine... Cativa caini liberi de acolo umblau prin curtile oamenilor. Intr-o zi, unul din ei i-a rupt urechea dreapta. Cand l-am vazut, am zis ca nu poate fi adevarat! Nu imi venea sa cred... In ultima lui iarna, in 2003 spre 2004, a racit groaznic...si pot spune ca a fost din cauza unei imprudente facute de mine. Imi asum toata vina! In 2004 el facuse 2 ani de caine (1 an=7 ani de om), iar in 2004 am facut si eu tot 14 ani. Eram in culmea fericirii! Nu credeam ca poate fi ceva mai frumos de atat. A apucat sa faca 2 ani, 6 luni si doua saptamani...Intr-o dupa-amiaza mi se inscenase o farsa cum ca nu aveam bilet pe traseu si trebuia sa platesc amenda. Asteptam in fata RATC-ului de cel putin 4 ore, cand o suna tata pe mama, care era cu mine. A luat-o usor si i-a dat vestea. In dimineata respectiva nu reusise sa il bage pe Doddo in casa, cum facea de obicei cand pleca la serviciu. Iar cand s-a intors, l-a gasit fara suflare in mijlocul curtii. Mamei mele i-au dat lacrimile dar eu nu intelegeam ce se intampla!... Cand s-a intors cu fata la mine si am vaut-o cum arata, plansa toata, mi-am dat seama ca e ceva in neregula, dar ma gandeam la tata. "A murit Doddo!" M-am uitat la ea si am bufnit in ras. Am zis ca glumeste... Cand mi-a vazut reactia, s-a intors din nou cu spatele...si atunci mi-am dat seama ca era purul adevar, acel adevar dupa care inca nu mi-am putut reveni... Nu il vazusem de o luna si jumatate...si poate asta era motivul pt care a decis sa plece..pt a fi sigur ca ma va putea vedea oricand ii este dor de mine. Dar eu acum pe cine mai iubesc, pe cine mai strang in brate cand imi este dor de el?! Ma simt eutanasiata...
Cred ca de-asta nu mi-a fost teama sa scriu aceasta poveste... Mi-am dat seama ce simtiti multe dintre voi si, chiar daca nu va pot ajuta pe voi cu nimic (si nu stiti cat de rau imi pare...), sper ca puiul meu sa nu fie uitat niciodata, la fel cum nici ai vostri nu vor fi uitati!
In aceasta lume atat de plina de dispret, atat de ciudata...traim cu speranta ca exista o putere care sa ne ajute sa continuam...iar cand o vom face, sa ne gandim ca o facem pt cei care nu mai sunt langa noi, in memoria lor.
Motivul "plecarii" lui Doddo nu il cunoastem si nu il mai putem afla, insa pt mine, vinovata e bunica mea care nu mi-a dat voie sa imi tin copilul langa mine. Si ea a plecat dintre noi, iar la cimitir, nu am varsta nici macar o lacrima pt ea. Ma rugam numai la Dumnezeu sa aiba grija de Doddo, iar pe Doddo il rugam sa se pazeasca de ea, deoarece eu nu il mai pot ajuta. Iar in acel moment mi-au cazut doua lacrimi din ochi... Doua lacrimi care astazi s-au transformat in ceea ce au fost la inceput: siroaie de lacrimi de durere!...



Lauren
publicat la 23.09.2006 (3977 citiri)