";

 Intamplari despre stele


Undeva in cer este INGERASUL nostru. De ce?



Astazi se implinesc 3 ani de cand tatal meu a plecat din aceasta lume. A plecat de acasa sanatos, a facut un stop cardiorespirator si a murit fara ca noi sa apucam sa-i tinem o lumanare la cap. Am fost anuntati prin telefon de moartea lui. Atunci, timp de cateva luni, am crezut ca soarta a fost nedreapta cu mine (unicul lui copil), ma simteam singura, dar totusi aveam o familie (copil, sot si o mama disperata). Au trecut cateva luni si pe data de 28.10.2004, si mai ales dupa acea data, aveam sa aflu cu adevarat ce inseamna DURERE, TRISTETE, SINGURATATE. Eram la serviciu, sotul meu la fel, si am primit un telefon. N-am sa uit niciodata vocea ingrozita a sotului meu: "Tu nu ai aflat nimic? Baiatul nostru cred ca a murit!!" Am crezut ca este un cosmar, dar din pacate era realitatea cruda. Am iesit in strada, si in asteptarea masinii care urma sa ne duca sa ne cautam copilul am implorat cerul sa nu fie adevarat, sa nu fi patit nimic grav in acel accident cumplit. Stiam ca Leonard se ferea de masini, poate doar era lovit putin, speriat, "voi rezolva, vom trece peste asta si daca este mai grav, acum plec cu el la Bucuresti, da asa voi face, numai Te rog Dumnezeule Mare sa traiasca"; cam astea erau gandurile mele. Ne-au plimbat la doua spitale, pana cand unul dintre colegii de serviciu a avut curajul sa ne spuna ca puiul nostru murise pe loc fara nici un fel de sansa de a fi salvat. Camionul trecuse peste capul lui si-si continua drumul nestingherit fara sa stie ca omorase un omulet nevinovat, si ca intre rotile din fata, trantita pe trecerea de pietoni era mama mea care era cu copilul si care a avut sansa (sau nesansa) sa fie cu 30-40 cm inaintea copilului, ducandu-l pe acesta de mana. Ce a urmat a fost cumplit si in continuare este cam tot la fel. Psihiatri, psihologi (le multumesc pentru marele ajutor dat) tratamente si lacrimi ... nu stiu de unde au curs atatea lacrimi. Ma uitam pe masa, in sicriul acela mic statea copilul meu. Era atat de frumos si nu l-as fi dat niciodata din casa pentru ca lui nu-i placea sa stea singur. Cineva mi-a spus ca va fi alaturi de bunicul lui care-l iubise foarte mult si care l-a vrut la el. Am strigat: "Tatal meu nu mi-ar putea face asta niciodata." Dupa ce s-a terminat totul am stat in casa doua luni si jumatate impreuna cu sotul si mama si am plans de mila lui, a noastra, de disperare si de neputinta in fata destinului. Au fost sarbatorile de iarna, cele mai triste traite de mine vreodata, era atat de goala casa si ma intrebam intr-una de ce mai traim noi, care mai este rostul nostru in lumea asta, pentru ce urma sa mai mergem la serviciile noastre, pentru ce ne mai trebuiau bani? Ma rugam in fiecare seara sa-mi vad copilul, sa-l aud strigandu-ma, razand, plangand macar in visuri, dar l-am visat de foarte putine ori. Nu stiu de ce nu vine in visurile noaste. Apoi am vorbit cu sotul meu si am hotarat ca trebuie ca, in cel mai scurt timp (aveam varste destul de inaintate el 42, eu 37), cu ajutorul Celui de Sus, care ne daduse o palma cumplit de dureroasa, sa facem un alt copil. Leonard a aparut in visul unei cunostinte careia i-a spus ca pana la urmatorul Craciun vom avea un alt baietel la fel ca si el. Si asa a fost. Pe 18.10.2005 am nascut (a doua cezariana) un alt baietel de la care niciodata nu voi cere nimic, nu voi avea nici o pretentie de la el, singurul lucru care conteaza este sa fie sanatos si sa ni-l lase Dumnezeu alaturi. LEONARD a fost un copil exceptional, cu o inteligenta situata cu mult peste medie, un copil care in scurta lui viata a dat lectii multora din jurul lui si a invatat la randul lui multe lucruri mult prea timpuriu. A fost copilul care de la doi ani si zece luni spunea ca el nu se va face mare niciodata si nu va implini niciodata varsta de 4 ani. El stia si ne spunea si noua dar noi nu intelegeam nimic. A plecat de langa noi la 3 ani, 4 luni si 2 saptamani, intr-o zi de joi la ora 12:05, asa cum s-a si nascut. Niciodata nu vom uita, nu vom sti cum ar fi fost viata noastra cu el alaturi, ce ar fi devenit. Ma gandesc ce-i voi spune lui Ionut cand ma va intreba de ce fratele lui nu este alaturi de noi. Nu stiu inca, dar voi afla. Aveti grija ca acel sofer conduce liber si fericit fluierand si vorbind la mobil pe strazi; justitia l-a gasit nevinovat pentru ca nimeni nu a vrut sa spuna ce a vazut in acea zi in intersectia superaglomerata in care s-a produs accidentul. Si atunci cand nu sunt martori, vinovat este cel care nu se mai poate apara. Sper sa nu va fi plictisit cu povestea aceasta lunga, va doresc sa va bucurati de fiecare clipa petrecuta alaturi de cei dragi si sa nu va loveasca niciodata mania lui Dumnezeu in felul acesta, pentru ca din acel moment nimic, niciodata, nu mai este ca inainte.



nuty
publicat la 03.05.2007 (3019 citiri)