";

 Intamplari despre stele


Alexandra-Elena, printzesa noastra

stelutzza



Au trecut apropa sapte luni si totusi parca s-a intamplat ieri ... sapte luni lungi, pline de durere, de disperare, de dor ...
Stiti cum e dupa nunta, toata lumea intreaba "si copii cand faceti?" Eu, ferm convinsa, spun ca e prea devreme, suntem prea tineri (pe atunci aveam 22 de ani), si ca o sa asteptam pana voi avea 27. Si uite ca anul asta o sa fac 26 si suntem tot noi doi... asa ca de multe ori ma gandeam ca trebuie sa ai grija ce iti doresti, ca nu stii niciodata ce se poate intampla.
Acum doi ani raman insarcinata, bucurie mare, totul a fost perfect pana la 20 de saptamani, cand ma duc eu de capul meu la Bucuresti sa imi fac morfologie fetala. De atunci totul s-a transformat intr-un cosmar, bebelusul era plurimalformat si trebuia intrerupta sarcina. Nu prea vreau sa reiau momentele alea, insa am trecut prin momente cumplite, am schimbat doctorul... In fine, dupa ce m-am refacut eram hotarata sa o iau de la capat, descoperisem ca bebelusul era fetita ... imi doream atat de mult o fetita...
Anul trecut raman iar ... Cu frica merg la doctor, trebuia sa fie bine. Si a fost, am facut analize peste analize, trei morfologii fetale, amniocenteza. La 16 saptamani imi spune doctorul ca se pare ca e baietel, si, contrar asteptarilor mele, nu am fost deloc dezamagita, ma obisnuisem cu ideea. Ca apoi sa vina rezultatul de la amniocenteza, care pe langa bucuria unui bebe sanatos ne aducea si vestea ca de fapt e fetita. Eram in al noualea cer... A trecut timpul, si pe la 28 de saptamani intru in prenatal. Aveam ceva tratament cu ginipral si no-spa pt. contractii, care desi erau cam dese, erau neregulate si nedureroase. La fiecare control colul se prezenta bine, inchis, lung... o sa tina.
Eram in prenatal de aproape 2 saptamani. Incepuseram sa facem cumparaturile, luaseram carucior, cautam un patut ...
Joi, 13 iulie 2006, stateam acasa la calculator si vorbeam cu Margot, a doua zi trebuia sa merg la control, ma durea burta cam tare si aveam o scurgere care parca devenise cam gelatinoasa, intru in panica, nu stiu ce sa fac. Margot zice sa il sun pe doctor, eu parca as astepta pana a doua zi, dar pana la urma il sun. Daca e ceva serios? Si incepe seria ghinioanelor: doctorul meu era in drum spre Bucuresti pt. o conferinta. Amanase toate programarile din zilele alea, deci as fi asteptat degeaba pana a doua zi. Incearca sa ma linisteasca si imi spune sa merg la maternitate sa ma vada doctorul de garda si apoi sa il sun. Ajung la maternitate si surpriza: colul este deschis, aveam doar 30 de saptamani. Ma interneaza si ma duc direct in sala de nasteri, era un inceput de travaliu. Imi sun doctorul, ii povestesc ce mi s-a zis pe acolo, si imi spune sa il caut pe doctorul rezident si sa i-l dau sa vorbeasca cu el. Se sfatuiesc, imi pune perfuzii, trece o zi, totul e spre bine. Eu eram tare speriata de cele care nasteau, toate urlau, o sa cer cezariana, mi se facuse frica. Luni vine doctorul meu, ma muta la pretravaliu sa stau mai linistita, imi face eco, bebe are capul f. jos si nu poate sa o masoare bine, dar pare sa aiba in jur de 1.400. Trebuie sa fie bine, o sa ducem pana la sfarsit. Mai trec doua saptamani in care am stat internata, si totul mergea spre vineri, pana cand in data de 26 noaptea, era chiar 27 cred, ma trezesc cu dureri destul de mari. Nu stiam daca sunt de la contractii sau poate ma durea si pentru ca eram constipata... Incep sa ma uit la ceas... Nu e bine, sunt din sapte in sapte minute. Ma duc la asistenta, il trezeste pe doctorul de garda si ma duc iar la sala de nasteri. A doua zi vine doctorul meu, se pare ca nu mai putem opri travaliul de data asta... Aveam contractii, dar erau suportabile, se pare ca va mai dura. Si a mai durat pana la 5 dimineata.
28 iulie 2007, 5:10 se naste printesa mea, a fost asa usor, am impins o singura data. A plans, eram asa fericita. 42 cm si 1.700 kg, mai bine decat speram. Am tinut-o un minut in brate si era asa frumoasa, perfecta, era a mea si mi se parea ca noi suntem centrul universului, era asa un sentiment frumos. Au luat-o asistentele si m-a cusut, dar din cauza unui cheag a trebuit sa desfaca cusatura si sa ma coasa iar. Am pierdut cam mult sange si a fost tare nasol, dar nu mai conta nimic, vroiam doar sa treaca timpul sa pot sta in picioare sa merg la fetita. A mai durat pana seara la 6, pentru ca eram tare ametita, nu puteam sta in picioare. Mergeam din trei in trei ore la alaptat desi doar sa stau cu ea, pentru ca lapte nu aveam inca. Mi-e era asa de drag sa o tin de manuta, sa vorbim, mi-as fi dorit asa de mult sa o tin in brate, dar era la incubator si pentru moment trebuia sa ma multumesc cu atat.

Primele trei zile au trecut ca un basm, eram asa de fericita, sunam pe toata lumea, vorbeam intr-una de Alexandra mea. Luni la 9 cand merg la alaptat (intre timp imi venise laptele si mergeam sa ma mulg si asistentele o gavau), il gasesc pe dr. Oprea, seful de la prematuri, vorbesc cu el, ii dau plicul, totul e bine, evolueaza bine, imi spune ca maine o sa-i scoata perfuzia, ii mareste masa la 10 ml. Ce bucurie! Imi sun sotul, ii povestesc. La 12 ma duc iar la alaptat, cand sa intru in salon am crezut ca lesin, pe incubator avea un aparat de monitorizare cum vazusem la alti copii care erau mai grav, si avea pus pe cap un mini-incubator. De-abia am reusit sa imi pun halatul si masca, sa ajung mai repede, nu puteam vorbi, am inceput sa plang ca o nebuna. Doctorita care era de garda imi spune sa ma linistesc, a facut crize de apnee, pe care le fac toti prematurii, imi explica ca la varsta aia ei nu sunt programati sa respire si efectiv uita, asa ca trebuie stimulati prin atingere si ca in o saptamana-doua o sa treaca. Nu sunt prea multumita cu explicatia, incerc sa stau din ce in ce mai mult cu ea, chiar si peste ora permisa pentru alaptat. Ii scad doza de laptic la 3-6 ml, pentru ca au observat ca face crizele alea mai ales dupa masa. O conving pe doctorita sa il lase pe sot sa o vada si cu mare greutate intra si e topit dupa ea... Si incercam sa ma conving ca totul o sa fie bine.

A doua zi, marti, spre seara, mor doi bebelusi, sub 1000 g, aveam o stare... Alex parea binisor, mai facea crize dar nu foarte dese, invatasem sa citesc aparatul ala care ii masura bataile inimii si saturatia de oxigen, si cand vedeam ca apare vreo criza o ciupeam usor de piept si isi revenea, imi aratasera asistentele cum sa fac. In noaptea aia la 12 o gasesc plangand, asistenta spune ca e de foame dar de fapt era tare agitata facuse tahicardie si nu intelegeam de ce. Le-am auzit apoi pe asistente ca au facut de la miofilin pe care i-l dadeau pt apnee, ciudat era ca au facut aproape toti bebelusi. Am stat aproape toata noaptea in fund pe scaun langa ea pana s-a mai linistit.

A doua zi i-a facut analize, trombocitele scazute, nu stiam ce inseamna. Doctorita imi spune ca l-a sunat pe Oprea si i-a spus, dar ca el nu crede si sa le repete. Le repeta, dar acelasi rezultat. Apoi imi spune ca ori este vorba de o infectie si le-a pierdut luptand cu ea, sau este vorba de o hemoragie. Totul incepea sa se darame in jurul meu, speram sa fie infectie, sa nu fie hemoragie. A spus ca ii va schimba antibioticul sa elimine varianta cu infectia. Am intrebat daca se poate face ceva sa afle daca e sau nu hemoragie - nu. Innebuneam ca nu puteam sa fac nimic, erau asa de rezervati, trebuia sa te rogi sa iti spuna ceva si eu nu aveam acces la informatii si nu stiam ce sa fac pentru copilul meu.

A doua zi dimineata Oprea imi spune ca a comandat la centrul de sange masa trombocitara, dar dureaza 24 de ore. Atunci pentru prima data intreb "va rezista pana maine?". A zis ca nu stie. Din acel moment totul a inceput sa functioneze mecanic, nu mai stiu cand am hotarat sa chem preotul sa o boteze, pe sot care era la Bucuresti. Ii cursese ceva din gurita verde-rosu, facea crize dese, hemoragie cerebrala, nu putea sa mi se intample mie, nu copilului meu... I-au pus o sonda in gurita, in stomac, iesea sange. La 1 a venit preotul si nasa si mama si a botezat-o. Nu puteam sa cred ca asa e botezul ei... Ma gandeam ca trebuie sa ma trezesc in curand, sa fie un vis, nu Alexandra mea.

A murit la jumatate de ora dupa ce a ajuns sotul, a asteptat sa isi ia la revedere de la taticul ei. Am luat hotararile mecanic, am semnat hartii sa o luam acasa sa o inmormantam. Am plecat din maternitate cu bilet de voie, am vrut sa ii aleg eu hainutele. Iubita mea nu avusese niciodata hainute, a fost mereu imbracata in carpele alea de la maternitate, nu mi-au dat voie sa ii duc de acasa. Am luat o rochita alba si palarioara, si nu puteam sa cred ca ii cumparam hainute pentru inmormantare.

A doua zi am luat-o si am dus-o la casa rece, au fost cele mai negre zile din viata mea, fetita mea ca o papusica in cutia aia de lemn, si in jur numai lumanari, flori si coroane ....
Alexandra, iubita noastra, mami si tati nu te vor uita niciodata, te iubim mult, mult de tot, ingerasule!



stelutzza
publicat la 04.05.2007 (3796 citiri)