";

 Intamplari despre stele


Despre George

Codruta, 32 ani




Aveam 23 de ani, eram proaspat casatorita si fericita. Sotul meu, un barbat minunat, noi doi, un cuplu frumos si tanar.Terminasem amandoi ASE-ul, fusesem colegi de facultate. Am ramas insarcinata, era primul nostru copil, amandoi destul de bulversati ca a venit prea devreme, dar, daca asa a fost sa fie, atunci sa fie...

Nu stiam prea multe despre sarcina, despre cum ma voi simti, despre pericole, dar ne-am hotarat sa mergem mai departe. Am fost la ecografie la un doctor recomandat de o cunostinta (ii veti gasi numele in celelalte mesaje postate de mine ca sa stiti de cine sa va feriti la Municipal) si am aflat ca fatul avea placenta praevia, era un baiatel, dar ca sarcina era ok, copilul era bine. Asta pe la 4 luni jumatate. Singurul pericol despre care ni s-a vorbit a fost acela ca exista riscul, daca nu ma menajam, sa nasc prematur.

Pe la 6 luni, la control (pentru ca mergeam lunar, uneori chiar de 2 ori pe luna), medicul ne-a spus ca placenta s-a ridicat, nu mai este praevia, deci totul decurgea normal.

La 7 luni insa, cu putin timp inainte sa iau concediul prenatal, am pierdut dopul gelatinos. Imi facusem calculul ca sa-mi iau concediu medical 2 saptamani dupa care sa intru in prenatal si sa incetez sa mai merg la serviciu. M-am internat in spital unde am si stat timp de 2 saptamani. Dimineata si seara - injectii cu scobutil si papaverina respectiv diazepam, scobutil si papaverina, pentru a nu se declansa nasterea. Si nu s-a declansat...dar la ecografii, copilutul meu avea o suferinta: i se dilatasera intestinele si duodenul. L-am intrebat pe doctor ce inseamna asta si mi-a raspuns: "Au si ei stari proaste ca si noi, nu inseamna ca e neaparat ceva grav. Mai facem o ecografie peste 2 zile."

Pe data de 7 iulie 1999, la Municipal, seara, puteati sa vedeti o fata speriata care intra in cabinetul asistentelor...eram eu. Le-am spus ca nu-mi mai simt copilul miscand si le-am rugat sa-l cheme pe doctorul meu, care ironia sortii, era de garda in seara cand mi-a murit mie copilul in mine. O asistenta mai in varsta mi-a spus ca ma asculta ea cu palnia si numai daca e cazul il deranjeaza pe doctor. Si a ascultat....pe burtica....bataile inimii....mele. Nu si-a dat seama ce se intampla de fapt si mi-a spus: "Du-te in salon ca doarme si copilul, nu se misca asa tot timpul. Inima ii bate, e bine. Te-ai panicat degeaba!" Si a venit mai repede sa-mi faca injectia de seara.

Inainte sa adorm imi venea sa plang, nici eu nu stiam de ce, dar aveam un sentiment atat de ciudat...Stiu ca atunci m-am rugat in gand, am zis "Visul Maicii Domnului". Si-am adormit amandoi. El...puiul meu din burtica, pentru totdeauna.

Dimineata, burta mea era tare ca un bolovan. Asa o si simteam. M-am dus personal sa-l trezesc pe doctor. Fusese de garda. M-a trimis in salon, ca vine el, cand e gata. Si a venit sa ma cheme la aparatul de monitorizare a batailor inimii copilului. Si a cautat cu mousul pe burta mea un semn de viata...si a cautat...si a cautat...pana i-a cazut mustata!

NU MAI TRAIESTE, mi-a zis. I-am relatat, impietrita de durere, de episodul de aseara."Nu aveam ce sa-ti fac oricum. La noi cezarienele se programeaza. Si trebuie sa fie aprobate de seful de sectie." "Bine, dar cum e posibil sa-ti moara copilul sub supraveghere medicala?? Atunci de ce m-am mai internat in spital si stau de 2 saptamani?" Mi-a raspuns sec: "Oricum suferea el de ceva daca a murit." Trebuie sa faci o ecografie care sa ateste moartea fatului Abia dupa aceea ti se vor face injectiile de declansare a nasterii" (Asta dupa ce, pana atunci facusem 2 saptamani de injectii care sa impiedice declansarea nasterii). Din pacate, usa de la ecograful nostru e incuiata iar cheia e la seful de sectie. Trebuie sa astepti pana luni pentru o ecografie. De luni iti declansam nasterea. " Si a plecat acasa, ca doar iesea din garda...

Ce fac acum? Cum sa-i spun eu sotului....mamei....Era sambata si ei veneau la mine sa ma viziteze....ca pa orice alta gravidutza din spital. Ma lasase pe holul ala lung de spital iar eu nu mai stiam nici drumul pana la salon, daramite atatea raspunsuri la atatea intrebari... Lacrimile curgeau. Am incercat sa-l mai intreb ceva dar nu mai aveam voce. Stiu ca am deschis gura de cateva ori dar nu reuseam sa articulez un cuvant. Atunci m-a cuprins un val de caldura si nu mai auzeam nimic. Prin ceata, l-am auzit pe doctor strigand catre mine, pe hol: "Du-te in salon. Am sa trimit o infirmiera sa-ti faca un calmant".

Am coborat niste scari....si am vazut un telefon public agatat de perete. Am scos instinctiv cartela si mi-am sunat mama, stiind ca si sotul e la ei acasa. Din pacate, plecase inainte spre mine. Mamei i-am spus: "A murit..." . "Cine a murit, mai mama?" "Copilul a murit". Si am inchis. Bantuiam pe holuri. Asa m-a recuperat o asitenta si m-a dus la salon. Nu puteam sa spun decat "A murit". Pesemne ca ea si-a dat seama.

Sotul meu m-a gasit deja drogata. Lacrimile curgeau continuu. I-au spus asistentele, care se tot invarteau, acum , pe langa noi.Ma uitam la el si era la fel de socat ca si mine. Au venit si tata cu mama. Tata se interesase deja de cateva din cabinetele particulare existente la vremea aceea unde as fi putut face o ecografie care sa ateste moartea fatului, pentru a mi se declansa nasterea. Asa era procedura atunci. Nu ma intrebati de ce, pentru ca nu as stii sa va raspund. Cert este ca m-au luat mai mult pe brate si m-au carat prin oras vreo 2 ore in cautarea unui cabinet particular. Ghinionul ne-a insotit tot drumul pentru ca, pe unde am fost, toate inchideau pana la 2.00 dupa-amiaza. Eu nu ma simteam prea bine, burta era din ce in ce mai tare si au decis sa ne intoarcem. In noaptea aia de cosmar, cand eu eram mormantul copilului meu, sotul meu a dormit cu mine pe patul de spital, inghesuiti dar imbratisati, cu mana pe o burtica care era ca un bolovan de moara deja.


A doua zi de dimineata, 9 iulie 1999 (intotdeauna m-a speriat data asta), s-au indurat de mine si mi-au facut o ecografie, intr-un cabinet, undeva, pe la nici nu stiu ce etaj.

Tot timpul asta sotul meu a fost cu mine. S-a hotarat declansarea nasterii. Injectii peste injectii. Dureri, contractii. 12 ore de travaliu pentru ca nu ma dilatam. Intr-un final, m-au dus si pe mine in sala de nasteri. Alaturi plagea un copil nou-nascut. Pe hol, soti, bunici fericiti. Ai mei parinti, sot si frate erau intr-un alai de inmormantare. Am nascut dupa o ora de dilatare manuala. Doctorul "meu" nici nu a fost pe faza cand am expulzat fatul si a cazut in galaeta pusa jos, pentru placenta. Ca la vaci.
L-a luat si l-a analizat. Atunci abia a tras concluzia: "S-a strangulat cu cordonul. Are si urma pe gat". Nu mi l-au dat, nu mi l-au arata. Nici macar nu m-au intrebat. L-au invelit intr-un cearcaf jegos de spital si l-au pus intr-o ladita. O asistenta a plecat cu el.

Tin minte ca durerea era asa de mare ca nu mai simteam nimic. Durerea era inauntru, afara... M-a cusut 2 ore. Nu mai simteam nimic. Eram epuizata si plina de sange. Parca fusesem macelarita, asa ma simteam. O taietura in plus sau in minus nu mai conta. Oricum TOTUL era o rana. Eram sedata si dezbracata de la brau in jos. Terminasera cu mine, alta la rand. Cu o ultima sfortare, am intins mana catre sotul meu, care era tinut pe hol. Nu i s-a dat voie sa intre. A venit si l-am rugat sa ma inveleasca cu ceva. Eram toata rece si goala. Si pe dinauntru si pe afara. Am mai simtit ca ma strange de mana si apoi am cazut in nestiinta...am lesinat....am adormit....Dumnezeu mai stie.

M-am trezut seara tarziu. Speram sa fi fost un cosmar, dar faptul ca nu reuseam sa ma intorc nici pe-o parte imi confirma ca nu era.
Durere....lacrimi...neputinta....Tensiunea era f. mica si urechile imi tiuiau...am lesinat din nou.

Mi-au dat drumul repede din spital, ca sa nu sperii celelalte gravidutze. Mi-au dat un antibiotic puternic si, tin minte ca, desi aveam o hemoragie puternica ca m-au dus ai mei pe brate acasa, medicul a facut foaia de externare intr-un timp record. Dimineata urmatoare eram externata. parca eram o paria. "Asta pleca ca ocupa patul degeaba" a comentat o asistenta detasata.

Inainte de plecare, "doctorul meu", crezand ca ma va face sa mai simt mai bine, mi-a spus: "I-al si tu ca pe un avorton". "La 2,500 kg, 8 luni?" - l-am intrebat. "De ce nu pot sa-l iau acasa sa-l ingrop?" . "Trebuie sa-i facem autopsia. Si, oricum sotul tau nu a vrut sa-l vada...


Ce se intamplase...Cand a iesit asistenta cu copilul pe hol, dupa nastere, s-a dus la sotul meu cu copilul infasurat in cearceaf si l-a intrebat daca vrea sa-l vada. Amarat cum era, Adi a raspuns ca nu, vrea sa stie daca eu sint bine, pentru ca nu-i spusesera nimic pana atunci.

La autopsie s-a constatat ca nu avea nici o malformatie, nici o suferinta. Era sanatos, doar a avut nesansa sa aiba un cordon f. scurt si cu care s-a strangulat. Am realizat atunci ca, intr-o tara civilizata, cu o echipa de medici competenti si apti sa ia decizii rapide si in timp util, copilul meu ar fi avut o sansa...

Pe cine sa dai in judecata? Inca din spital, o asistenta mi-a soptit printre perfuzii ca "don doctor are spate puternic si ca, daca vreau sa-i fac ceva, nu am nici o sansa...."

Le adunam pe toate si le puneam cap la cap ca intr-un joc de puzzle, care de fapt era viata mea din ultimele 8 luni. Asa am cunoscut eu crunta realitate a vietii si mortii, cum sunt ele fetele unei monezi aruncate de o mana mai puternica decat noi, cea a Destinului.

De atunci s-a rupt in mine o bucata de inima. Nu mai exista. Sunt binecuvantata de Dumnezeu cu 2 fetite. Dar atunci am cunoscut mizeria umana, neputinta, micimea umana in toate formele ei, cruzimea si ignoranta.


Cand ajung intr-o padure plang sa ma descarc. Uneori noaptea il visez la varsta pe care ar fi avut-o. Dar niciodata nu a vorbit cu mine. Doar eu ii cer iertare zilnic...


Imi pare rau ca v-am intristat. Acum sunt bine. Suntem bine. Locuim in Bucuresti cu cei dou copii ai nostri.



cod
publicat la 21.04.2008 (2743 citiri)