";

 Intamplari despre stele


25 mai 1999-S-a nascut un inger

Mama lui Paulica



25 mai 1999
Era o zi frumoasa de mai, prima zi de vara. M-am trezit vesela si inainte de a ma ridica din pat, am simtit o lovitura puternica in burta, mai puternica ca niciodata pana atunci.
Dupa 3 ore petrecute mai mult pe la baie, am inteles ca urma sa nasc. Aveam exact 9 luni asa ca nu m-am speriat. Mi-am luat bagajul si m-am internat. Eram plina de speranta si foarte vesela. Nu imi era frica. De ce sa-mi fie? Dupa 9 luni, in sfarsit, urma sa-mi tin copilul in brate.
Au urmat 4 ore in salonul albastru de langa sala de nasteri. La internare, medicul mi-a zis ca mai dureaza si ca o sa revina. Am asteptat cuminte. Fara un tipat. Fara un geamat. Eram fericita ca o sa-l vad. Mai e putin si il voi tine in brate. Ma plimbam prin tot salonul sperand sa treaca durearea si timpul la fel de repede.
A aparut medicul si a inceput si forfota in jurul meu. "Ati ascultat copilul?"..."Puneti-l acum" O banda elastica imi strangea burta care oricum era sa plesneasca. Si ceva rece. Apoi din nou vocea doctorului: "Nu e bine! 120 - 70 - 110 - 50". Urcati-o pe masa."
Mi-au pus oxigen. Doctorul mi-a spus ca atunci cand incep contractille sa imping. I-am spus ca nu am contractii, ca ma doare tot timpul. "Nu se poate, impingi cand vine urmatoarea contractie". Vad ca nu am cu cine si mimez. Numar pana la 5 si .... si apoi iar.
Erau acolo o asistenta moasa masiva, inalta si o doctorita cam la fel. S-au urcat amandoua pe burta mea de am ramas fara aer. La scurt timp, simt o durere ascutita, ca de taietura si copilul a iesit. L-a asezat langa mine si a cerut clema pt. cordon.
Atunci ne-am vazut prima data ca entitati separate. Era perfect precum ingerii din picturile renascentine. Avea pliuri la manute,la picioruse. Parul negru si niste buze mici si rosii..... Simteam ca dansez de mana cu Dumnezeu. Eram atat de fericita. Nu-mi venea sa cred ca am putut eu face ceva atat de frumos, de perfect....
Toate acestea au durat cateva secunde dar pentru mine a ramas o eternitate de care imi amintesc de parca a fost ieri. Ca din vis ma trezesc la realitate.
Intre timp fusesera chemati o gramada de medici: pediatri, cardiologi, s.a. L-au luat de langa mine si l-au dus pe o masa apoi nu l-am mai vazut. Asteptam linistita. Mama ma invatase ca daca nu tipa imediat sa nu ma sperii ca se mai intampla....Nu stiu cat a durat. Deodata aud ca prin vis: "Nu va mai chinuiti. Nu mai are plus".
Cerul s-a prabusit si am cazut din nori, intr-o stare de amorteala. Nu era fericire. Nu era nici tristete. Nu era nimic. Nu gaseam nici un sentiment, nici o senzatie. Doar un gol imens. Apoi, am simtit mainile medicului care imi strangeau mana: "Am facut tot posibilul. Nu a supravietuit. Cred ca are o malformatie a inimii. E mai bine asa. Altfel, te-ai fi chinuit prin operatii cu el, fara garantii..." Nu mai stiu ce spunea pentru ca nu mai auzeam. Era doar golul acela si eu incercand sa ma leg de ceva. Auzeam si nu intelegeam. Vedeam si nu credeam. Nu puteam vorbi. Mi-am rotit doar privirile cu speranta ca voi gasi pe cineva sa ma ajute. Ochii mei tipau dupa ajutor dar nimeni nu-i auzea. Atunci am vazut o asistenta fugind cu ceva invelit, alb in brate. Trebuie sa fie copilul meu. De ce pleaca? Si apoi negru.
Cred ca am lesinat pentru m-am trezit datorita unei dureri ascutite. In cele de urma si-au adus aminte si de mine. Facusem hemoragie . Nu ma cususe nimeni.
M-au readus in salon si tot imi spuneau sa nu adorm. Cum sa adorm? Tot nu puteam vorbi. Si tot golul acela era in mine...Dupa 8 ore am reusit sa deshid gura si sa le spun ca vreau sa-mi vad sotul. Au facut o exceptie si l-au adus. Eram inca in salonul de travaliu. "Te rog, iarta-ma!" i-am spus. "Pentru ce?. Nu am pentru ce." imi tot repeta el. Nici el nu intelegea prea multe. Nu eu trebuia sa-l aduc pe lume dupa ce l-am purtat atat? "Trebuie sa-ti spun ca Paul a murit" am incercat sa-i explic. "Stiu. Totul va bine. Incerca sa te odihnesti"....
Au urmat apoi trei zile in care am asistat (auditiv) la toate nasterile. Se auzeau tipetele si vaicarelele mamelor. Incurajarile doctorilor si a moaselor. Apoi, deodata, precum prima raza de soare, dimineata: un tipat scurt. Si inca unul. Iubeam tipatul acela. Traiam cu o bucurie intensa momentul de parca era al meu. Mai greu era cand, dupa cateva ore, mama era luata si dusa in salon la puiul ei. Numai eu ramaneam acolo. Dar urma o alta....si tot asa....
Pe mine nu ma puteau lua din salonul de travaliu. Nu ma puteam ridica nici macar in scaun. Se facea negru si lesinam. Iar patul nu incapea pe usi.
Hemoleucograma nu arata bine deloc. Perfuziile nu au ajutat. Apoi, am primit sange si dupa inca o zi m-au putut duce in salon.
Au urmat inca 4 zile in salon. Astea au fost cele mai grele. Parinti, rude, prieteni veneau sa ma vada. Ce sa vada? O epava? O floare fara flori? Si mereu zambetul acela fortat de compatimire...Lacrimile erau si mai grele. Imi strecurau in inima remuscari si accentuau sentimentul de vina.
Numai eu nu reuseam sa plang. Nu vroiam decat sa plec acasa. In cele din urma am „evadat”, la propriu din spital. Am fugit. Afara era atat de cald si de frumos de parca si natura sarbatorea ceva. Oare ce?
Acasa, primul lucru pe care l-am facut a fost sa sun medicul sa-oi spun ca sunt acasa si sunt in regula. Mi-a zis ca am trezit o panica generala in spital. Ma cautau ope la morga. Le cred. Dar eu nu mai puteam ramane acolo, pe cruce, nici macar un minut in plus.
Apoi, ai mei mi-au spus ca au vorbit cu cei care au facut autopsia si le-au spus, neoficial, ca nu avea nici o malformatie a inimii. Doar plamanii erau plini de lichid: „l-au scos prea tarziu”..... Nu il uram pe doctor. Nu i-am reprosat nimic. Cu ce m-ar fi ajutat? Puiul meu nu mai era langa mine. Asta era situatia.
Acestea au fost ultimele clipe de luciditate din perioada aceea.
Urmatorul lucru pe care l-am facut a fost sa intru in dormitor, unde aranjasem totul pentru Paulica: patut, hainute, duplapior, jucarii...Si, surpriza! Nu mai era nimic. Facusera „curat” si totul era ca si cum.....nu se intamplase nimic. Asta m-a zdrobit. Am cazut in pat si am plans. Pentru prima data am plans. Ore in sir. Sau poate zile. Nici eu nu mai stiu ce am facut zilele urmatoare...
Apoi, imi aduc aminte ca am incercat intr-o zi sa fug de acasa si sa merg la cimitir sa-l vad. Dar nu am ajuns prea departe. Am lesinat. Inca nu eram refacuta complet. Atunci l-am lamurit pe sotul meu sa ma duca la cimitir. Nu vroia. Astepta sa mai treaca timp. Dar eu trebuia sa ajung la el cu orice pret.
Si m-a dus la cimitir. Mi-a arat un mormant mic cu pamantul negru si proaspat cu o cruce de lemn la fel de mica pe care era scris doar atat: „Paul 25 mai 1999”. Brusc, mi s-au inmuiat picioarele si am cazut in genunchi. Si am plans din nou. Nu stiu cat. Incercam sa scurm in pamant cu mainile goale si sa ajung la el. Doamne, atat vroiam! Sa-l iau in brate macar o data. Aveam atata nevoie de el! Si el de mine! Nu putea trai fara mine. Nu stia cum e fara mine. Si nici eu nu mai stiam cum e sa traiesc fara el. Incet, incet am invatat. Incepand de acolo, de langa mormantul lui. M-am ridicat in picioare si am pornit intr-o noua viata care nu mai era a mea. Dar era singura pe care o mai aveam....
Noptile erau la fel. Eram cu el, ne jucam, il hraneam, il leganam. Si cel mai important, il tineam in brate. Uram diminetile cand trebuia sa plece. Si abia asteptam sa vina seara sa pot sa adorm si sa merg la el. Si asa au trecut exact 40 de zile: ziua plangeam iar noaptea visam.
In cea de-a 40-a noapte am avut un vis ciudat. A venit din nou la mine. Numai ca acum era diferit totul. Nu mai era un bebelus. Si parca nu mai eram eu mama si el copilul, ci rolurile se inversasera. Zbura. Nu avea aripi dar zbura cu manutele. M-a prins si pe mine de o mana si spre surprinderea mea m-am ridicat si eu. Am zburat amandoi: peste orasul meu, peste blocuri si strazi si apoi am intrat intr-o scoala, scoala mea. Si zburam peste capetele copiilor si eram atat de veseli si fericiti..Nimeni nu ne vedea dar noi le vedeam pe toate si parca le stiam pe toate. Apoi, m-a adus acasa, in patul meu, moment in care m-am trezit brusc. Era dimineata.
A fost ultima oara cand l-am mai visat. Am mai ncercat apoi. M-am rugat sa-l visez. Dar nu a mai venit. Nu in vis.
De atunci, il simt tot timpul langa mine. Chiar si acum cand scriu aceste randuri il simt peste umarul meu drept, zambind. Ma intorc si nu e nimeni. Dar stiu ca el e acolo si ii zambesc si eu. El e ingerul care nu a plans niciodata: Paulica.
Mi-e dor de el si acum ca si atunci. Nu e adevarat ca timpul vindeca totul. Poate durerea e mai putin ascutita dar e acolo. Iar dorul e la fel de mare. Mi-e dor sa-l tin in brate.
Adevarul e ca in acele zile, nici o clipa nu m-am gandit ca as vrea sa mor odata cu el. Vroiam sa traiesc. Dumnezeu mi-e martor ca m-am simitit si vinovata fata de el, pentru asta. Pentru ca nu vroiam sa merg cu el. Vroiam sa raman cu sotul meu, cu parintii mei, cu toti cei dragi...Si cred ca Dumnezeu m-a rasplatit pentru „sacrificiul”asta si mi-a daruit dupa 2 ani un baietel: Andrei (care face cat 2 copii, surpinzator si ametitor) si apoi, dupa inca 7 ani, o fetita: Ana (rupta din sufletul meu ca sa-mi aline durerea).
Dupa atatia ani inca mi-e dor. Si l-am revazut acum cateva luni..... La ora de desen, Andrei a trebuit sa picteze „familia lui”. Si a pictat pe un format mare: tata si mama in mijloc, pe el, mai mic langa tata si pe sora lui, si mai mica langa mama. Dar deasupra tuturor, mai mare ca oricare, in culori calde, un inger. „E ingerul care are grja de noi, mami!”. Am ramas traznita. Era Paulica al meu. Era acolo asa cum il stiam eu si cum mi-l aminteam eu. Dar Andrei nu l-a cunoscut niciodata. L-am dus odata, cu 3 ani in urma la mormant si i-am explicat cine e. A fost marcat atunci pe moment , ca „vrea si el sa se joace cu fratiorul lui” si i-am explicat ca Paul e sus la Dumnezeu si de acolo are grija de el sa nu pateasca nimic. Apoi a dat totul uitarii. Cel putin asa credeam eu. Dar de unde sa stie cum arata? Ei nu semanau deloc. Probabil ca pe Andrei il viziteaza in vis...
Inchei aici cu rugaciunea: „Doamne da-mi zile multe si bune, sa-mi pot creste copiii si sa-i vad mari. Si iarta-ma Doamne daca abia astept sa vina clipa in care ma voi intalni din nou cu el. Si atunci, poate, pentru prima data il voi putea lua in brate. Sau el pe mine. Si vom ramane amandoi vesnic si nimic si nimeni nu ne va mai desparti vreodata”



18.01.2010

Mama lui Paulica



laruca
publicat la 22.01.2010 (1885 citiri)