• Sarcina
• Nasterea
• Alaptarea
• Bebelusul
• Copilul
• Sanatatea
• Dezvoltarea
• Comportamentul
• Educatia
• Jocul

Isidora îşi puse căpuşorul pe pernă şi închise ochii. Un zâmbet luminos îi rămăsese agăţat de colţul buzelor. Bunuţa îi povestise iarăşi, înainte de culcare, despre Măicuţa Domnului – ”Fecioara Sfântă” cum îi spunea ea – cât era de bună şi iubitoare şi cum învăţase atâtea şi atâtea fetiţe să fie vrednice şi pricepute, să preţuiască ce e bun şi să se îndepărteze de rele – într-un cuvânt să facă Voia Domnului. Pe măsură ce povestea, vocea bunuţei devenea tot mai sfioasă şi parcă lacrimi îi răsăriseră în colţul ochilor, iar când sfârşise povestea, amândouă rămaseră tăcute cu gândul dus spre Sfânta Sfintelor.
În acea seara, după rugăciunile obişnuite, Isidora îi mulţumi în mod special Bunului Dumnezeu pentru că o trimisese pe Măicuţa Domnului pe Pământ chiar dacă demult tare de tot. Îşi dorea să fi trăit şi ea pe vremea aceea, să fi mers la şcoala Preasfintei... Nu că doamna ei de la şcoală nu era bună, dar ar fi fost cu siguranţă altceva... Bunuţa mereu spunea că învăţătoarele şi profesoarele, mai mult decât orice femeie, ar trebui să O aibă drept exemplu pentru că atunci şi copiii ar fi mai buni şi ar face mai mult Voia Domnului.
Adormi, astfel, cu rugăciunea în gând şi avu un vis minunat.
Se făcea că mergea printr-o pădurice de arbuşti plini de flori albe si roz – semănau cu leandrii bunuţei -, pe o cărăruie de pietriş albă. Soarele lumina blând, iar sute de fluturi care de care mai frumos coloraţi pluteau parcă pe razele trimise să mângâie floricelele. Isidora se opri uimită de frumuseţea locului şi, deodată, un fluture mare, auriu i se aşeză pe umărul drept cu antenele aţintite în sus parcă meditând încotro să se îndrepte. Ca să nu îl sperie, fetiţa îşi opri răsuflarea şi se strădui nici să nu clipească. Fluturele pluti lin pe celălalt umăr, unde zăbovi puţin, îi dădu apoi ocol fetiţei şi se avântă înainte printre copăcei, îndemnând-o să îl urmeze.
- Stai! strigă aceasta şi o luă la fugă cât o ţineau picioruşele. Zgomotul cristalin al glasului şi tropotul paşilor pe pietriş ridicară într-o clipă în aer toţi fluturii care până atunci se odihniseră printre crengi. Isidora alergă şi mai repede, temându-se pentru o clipă că nu-l va mai găsi pe fluturaşul său, dar îşi linişti imediat bătăile inimii amintindu-şi că nu mai era altul de aceeaşi culoare şi aşa de mare.
Alerga deja de ceva vreme şi începuse să obosească, dar fluturele parcă-i citea gândurile căci, de fiecare dată când îi venea să încetinească paşii, acesta se întorcea şi îi dădea ocol - vrând parcă să o împingă de la spate.
La un moment dat cărarea fu tăiată de o apă destul de mică, dar cu unde repezi, şi abia atunci Isidora îşi dădu seama că foşnetul pe care îl auzea de ceva vreme era de la apă şi nu de la crengile bătute de vânt, dar fusese prea preocupată să urmărească zborul fluturaşului şi nu se uitase în jurul ei de loc. Două pietre plate erau aşezate temeinic în albia apei astfel încât chiar şi ea, cu picioruşele sale destul de mici, reuşi să treacă de partea cealaltă fără să se ude. Abia atunci îşi luă seama la hainele cu care era îmbrăcată. Avea în picioare sandale simple dintr-o piele destul de aspră (fără ciorăpei, ar fi observat bunuţa destul de dojenitoare), iar în sus o rochie de stofă bleumarin lungă şi lărguţă legată în talie cu un şnur împletit de lână. Arăta destul de ciudat, cu nişte mâneci şi ele destul de largi şi lungi până aproape la vârful degetelor. Îşi duse mânuţele la cap şi îşi simţi părul strâns într-o împletitură ca un coc, acoperit de un fel de batic care îi atârna până la umeri, pe care trăgându-l puţin îl văzu că era alb.
Fluturele dispăruse dar privirea îi era deja atrasă de poieniţa care se întrezărea printre copaci, în faţa ei, la vreo zece paşi.
Când ajunse în marginea poieniţei se opri din nou, de asta dată uşor încurcată. Ceea ce văzu era atât de frumos şi se potrivea atât de mult cu ceea ce îşi imaginase de atâtea ori încât se temea ca intrarea sa să nu tulbure tabloul.
Pe treisprezece pietre mari şi destul de plate, aşezate în cerc, stăteau o doamnă şi douăsprezece fetiţe (le numărase destul de repede în gând, folosindu-şi degetele ascunse la spate) care cu căpuşoarele plecate coseau ceva cu mare atenţie. Doamna, cu spatele la soare, stătea dreaptă cu mâinile aşezate în poală, cu palmele în sus, cu privirile pierdute în albastrul cerului, parcă rugându-se. O lumină deosebită se desprindea din chipul ei şi se împrăştia în aer, Isidora neputând spune daca razele soarelui le mângâia căpuşoarele fetiţelor sau lumina aceea trecea pe rând peste fiecare. Vocea care se auzi era atât de caldă şi de dulce şi se potrivea atât de bine cu iubirea care izvora din fiinţa aceea parcă de pe alte tărâmuri.
- Vino, Isidora, stai jos, ai venit tocmai la timp să asculţi povestea.
O piatră o aştepta chiar în dreapta Doamnei. Isidora merse uşor şi se aşeză cu grijă să nu deranjeze. Fetiţele ridicară ochii şi îi zâmbiră, apoi îşi continuară lucrul cu capetele uşor aplecate spre Doamna. Un miros suav de trandafiri şi lăcrimioare – şi încă ceva pe care Isidora nu reuşi să îl recunoască – o învălui uşor. Un fior îi trecu prin inimă – mirosul acela ... câteodată simţea ceva foarte asemănător când trecea să se închine în faţa unora dintre icoanele Maicii Domnului.
Cu siguranţă chiar Ea era! Iar fetiţele erau de la scoala Ei! Ar fi vrut sa strige în gura mare dar nu se cuvenea ... Apoi o năpădiră toate cele învăţate de la bunuţa despre respect şi Sfânta familie Divină. Cum să stea jos în faţa Maicii Domnului? Noroc că avea capul acoperit! Şi era destul de cuviincios îmbrăcată!
Îşi ridică ochii şi întâlni privirea clară şi luminoasă a Sfintei Sfintelor; zâmbetul Său blând o făcu să uite de toate. Nu mai era nimic altceva decât povestea ce stătea să înceapă.
- Copilele mele dragi, astăzi vă voi spune o altă poveste despre puterea minunată a iubirii.
A fost o dată o fetiţă care, pe când avea vreo şapte anişori, îşi pierduse părinţii într-o molimă ce se abătuse asupra satului. Îşi părăsise casa – pustie acum fără cântecul mamei şi zgomotul uneltelor mânuite cu atâta îndemânare de tatăl său – şi satul şi se refugiase în satul vecin împreună cu puţinii supravieţuitori. Fură primiţi cu bunăvoinţă dar cu destul de multă răceală. Se strecurase aproape nevăzută şi îşi făcuse un culcuş într-o cămăruţă construită lângă peretele bisericuţei din sat în care fuseseră depozitate câteva bănci rupte şi vreo două coşuri de nuiele sparte. Îşi luase de acasă numai un pled mic de lână, o rochie brodată a mamei sale şi un scăunel cu trei picioare făcut de tăticul ei special pentru ea.
În fiecare dimineaţă se ruga pentru sufletelor părinţilor săi şi pentru cele ale tuturor celor care muriseră împreună cu ei, apoi Îl ruga pe Bunul Dumnezeu să aibă grijă de ea şi să o îndrume să facă ceea ce trebuie în viaţă. Apoi pleca să culeagă tot felul de ierburi tămăduitoare pe care le dădea vraciului satului pentru o pâine. Apă îşi lua de la un izvoraş dulce ascuns sub o piatră mare pe care îl descoperise pe cand culegea plantele, iar smochine găsea din belşug în copăceii de la marginea satului.
În zorii unei zile, cam după un an de când rămăsese orfană, o porumbiţă albă veni fără veste şi lăsă pe pervazul ferestrei cinci seminţe mici, aurii, apoi, după ce gânguri de trei ori blând spre fetiţa abia trezită din somn, îşi luă zborul pierzându-se în razele soarelui ce tocmai răsărea.
Cu siguranţă era un dar de la Bunul Dumnezeu, îşi zise în gând fetiţa dându-i lacrimile de fericire că primise un semn de la Atoatestăpânitorul. Le plantă cu multă evlavie lângă peretele de răsărit al odăiţei – să aibă lumina blândă a dimineţii şi umbra răcoroasă şi binevenită a după-amiezei. Acum, în fiecare dimineaţă, după ce îşi spunea rugăciunile, mergea să ude pământul în care pusese semincioarele şi mulţumea Bunului Dumnezeu pentru darul său. Apoi, cu lumină în suflet, pleca să culeaga ierburile de leac.
După o săptămână ieşiră din pământ nişte tulpiniţe care în scurt timp se transformară într-o tufă plină de frunzuliţe de un verde închis, strălucitor. După încă o săptămână tufa începu să înflorească. Era minunat. Florile, ca nişte steluţe albastre, se deschideau în fiecare dimineaţă, lăsând să se vadă în mijlocul fiecăreia o picătură de apă care se scurgea încet, pe frunze şi cădea ca nişte lacrimi pe pământ. Iar apoi, în fiecare seară, florile se închideau ca nişte ochi care se pregăteau de culcare şi tufa redevenea verde.
Fetiţa fu şi mai bucuroasă – florile miroseau atât de proaspăt, iar culorile erau atât de frumoase încât încetul cu încetul fetiţa îşi mută locul de rugăciune lângă tufă. Astfel că în fiecare dimineaţă, lacrimile ei de durere şi speranţă se împleteau cu lacrimile dulci ale florii.
Trecură câteva anotimpuri şi planta rămăsese la fel de înflorită şi de puternică.
Într-o zi, când fetiţa se duse la vraci să îi ducă plantele, acesta îi povesti despre necazul ce se abătuse asupra conducătorului ţinutului. După ce îşi pierduse soţia, acum şi fiica sa era bolnavă fără şansă de însănătoşire, după cum spuseseră cei care se ocupaseră de ea. Nedându-se bătut, acesta a trimis veste tuturor vracilor din ţinut să vină cu orice ierburi ar ştii şi să încerce să îi vindece fata. Aşa că pentru a doua zi, fetiţa trebuia să vina mai repede şi cu anumite plante pe care i le spuse, necesare unei fierturi secrete care, spera vraciul, va fi de ajutor bolnavei.
Tot drumul până acasă, şi apoi la culcare, fetiţa se rugă pentru copilul bolnav şi pentru părintele îndurerat, să le ierte Bunul Dumnezeu păcatele şi să îi îndrume pe calea cea bună. Ştia ce înseamnă pierderea familiei şi îşi dorea, dacă ar fi fost cu putinţă, să nu mai treacă nimeni prin această suferinţă. În noaptea aceea o visă pe porumbiţa care îi adusese seminţele. Avea o coroniţă de lumină deasupra capului şi îi vorbi cu o voce tainică şi blândă:
- Fetiţă dragă, culege picăturile ce curg din florile cele albastre şi du-i fetei conducatorului să bea trei zile la rând. Dar să nu spui nimănui de unde le ai şi nici să nu dai vreun fir din floarea ta! Să pleci la amiază şi să te înfăţişezi conducătorului mâine la răsăritul soarelui.
Dimineaţa, după ce se trezi, fetiţa mulţumi cu şi mai multă evlavie Bunului Dumnezeu pentru că îi ascultase rugăciunile şi se îndurase de sufletele celor doi, apoi strânse cât putu de multe picături într-un ulcioraş pe care îl adăposti în cămăruţa în care dormea şi apoi plecă să culeagă plantele cerute de vraci, deşi ar fi zburat până la casa conducătorului să îi aducă mai repede izbăvirea. Dar vru să dea ascultare întocmai îngerilor Domnului (căci asta îşi zicea în sinea sa că era de fapt porumbiţa) şi nu plecă decât la vremea sorocită. Când ajunse, după vreo cinci ceasuri de mers, află că nici unul dintre vracii sosiţi nu avuseră sorţi de izbândă, iar fata conducătorului se stingea văzând cu ochii – o febră mare pusese stăpânire pe ea şi începuse să aiureze şi să aibă vedenii urâte.
La răsăritul soarelui, fetiţa se înfăţişă conducătorului şi îi spuse că avea leacul. Privirea profundă şi autoritară – chiar dacă venea de la o fetiţă atât de mică – credinţa din glas îl făcură pe părinte să capete puţină speranţă. Într-adevăr, după ce îi dădu să bea puţin din ulcioraş, bolnava se cufundă într-un somn adânc şi liniştit, aducător de viaţă.
- Acum ar fi bine să ne rugăm Bunul Dumnezeu pentru facerea celor de cuviinţă, spuse fetiţa conducătorului încremenit în faţa patului bolnavei şi îngenunche la fereastră împreunându-şi mâinile şi ridicându-şi ochii spre cer. Acesta căzu la rândul său în genunchi şi îşi mărturisi printre lacrimi credinţa în Domnul Dumnezeu – căci până atunci nu crezuse şi chiar se lăuda că pe lumea aceasta singurul său stăpân este el însuşi.
A doua zi dimineaţa bolnava bău din nou din leac şi pe la amiază deschise puţin ochii, dar continuă să doarmă tot restul zilei. Iar a treia zi, când ultima picătură de licoare fu înghiţită fata se ridică şi strigă după tatăl său. Toată casa începu să freamete de bucurie, vestea însănătoşirii fiind purtată din gură în gură şi apoi din sat în sat, în tot ţinutul.
Fetiţa profită de neatenţia tuturor şi, mulţumind Bunul Dumnezeu pentru minunea făcută, plecă pe nevăzute acasă. Când conducătorul vru să îi vorbească şi să îi mulţumească, să o răsplătească pentru fapta sa, fetiţa era deja departe şi nimeni nu putu să spună nici de unde era şi nici măcar cum o chema. Atunci conducătorul şi fiica sa căzură în genunchi şi rugară pe Bunul Dumnezeu să răsplătească cu prisosinţă mesagerul trimis, căci îşi făcuse pe deplin datoria.
Anii trecură, fetiţa crescu şi, atunci când Bunul Dumnezeu credea de cuviinţă, o trimitea în lume să facă bine, dându-i de veste prin porumbiţă. Uneori pleca cu leacuri special alese după spusele acesteia, alteori numai cu lacrimile miraculoase ale florii. Dar întotdeauna mergea în suflet cu dragostea şi credinţa în Dumnezeu şi în puterile Sale nemărginite pe care le semăna în sufletele celor aflaţi la nevoi.
***
Se lăsă liniştea în poieniţă. Mânuţele se opriseră din cusut, răsuflarea abia se mai auzea, iar ochii rămăseseră aţintiţi pe chipul Maicii Preasfinte dar povestea fusese numai până aici. Zâmbetul Acesteia le învălui cu atât de multă iubire încât Isidora închise ochii ca sa şi-l întipărească mai bine în minte. Când îi deschise era dimineaţa şi Maica Domnului îi surâdea din icoana de pe peretele camerei sale. Dormise şi visase, dar totul îi rămăsese întipărit în minte şi în suflet. Se va strădui să aibă măcar atâta iubire cât fetiţa aceea...