De la lume adunate...
taramul de dincolo de ape
(pentru baietelul meu, Stefanut)
Pagina: 1/3
A fost odata ca niciodata un loc unde iarba era mereu verde, pomii erau mereu înfloriti, pamîntul era reavan si nisipul era fin, un loc unde Dimineata avea aripi de apa proaspata si rece, un loc în care padurile cîntau si apele dansau printre radacini de salcii si salcîmi batrîni, si acel loc era Tarîmul de Dincolo de Ape. De acolo rasarea Soarele, ajutat de îngeri stravezii cu aripi de vînt, de acolo se înalta Curcubeul.
Pe acest tarîm era o zîna alba cu aripi de catifea , care cunostea graiurile padurii si apelor si care-si avea salasul într-un palat minunat din adîncuri.
Putini erau cei care îndrazneau sa se aventureze pe aceste meleaguri, caci apele erau învolburate si numai daca aveai sufletul curat puteai trece. Si cum tarîmul era atît de frumos încît puteai uita de tine si te puteai rataci, Craiasa Alba vorbise cu toate animalele padurii sa aiba grija de calatori si sa le arate drumul cel bun.
Era o seara calda, cu miros de soc si iasomie si zîna se plimba visatoare printr-un lan de flori albe de pe mal. Si, în linistea amurgului, prin murmur de greieri, a auzit o voce:
- Seara buna dumitale, Craiasa Alba!
Craiasa tresari, se apleca în iarba si vazu un omulet atît de mic încît îi fu imposibil sa creada ca el ar fi putut traversa apa, si-i raspunse uimita:
- Seara buna dumitale, dar cine esti si de unde vii?
- Sa-mi fie cu iertare, prea frumoasa Craiasa, dar vin cu suparare.
Inorogul a venit la mine de dimineata si mi-a spus ca tare rea presimtire a avut.
Asa ca a întins Curcubeul între lumi si m-a adus aici. Stii dumneata, eu sunt elful Elusc, sînt aici de cînd s-a nascut lumea, si calatoresc de pe un tarîm pe altul ca nu cumva sa se gîndeasca cineva sa tulbure echilibrul Universului. De data asta Inorogul zice ca nu-i a buna deloc. Ia spune-mi dumneata, cum e pe Tarîmul de Dincolo de Ape?
- Îti voi spune chiar acum, prea-întelepte Elusc, iata: dimineata se trezesc mai întîi Zînele Zorilor, care traiesc în palatul Soarelui, acolo unde cerul întîlneste tarîmul acesta. Zorile danseaza , aduna visele si trezesc Calul cel Rosu
care porneste în galop prin padure, ne anunta pe toti sa fim pregatiti sa întîmpinam Soarele si striga:
Trezeste-te, Soare,
Cu sapte picioare,
Cu ochiul de foc,
Cu-al nostru noroc,
Cu suliti de aur
Pamîntului Faur
Arata-ne fata
Si da-ne viata!
Apoi ajunge pe tarm, necheaza de trei ori, bate cu copita în apa si îndata apare un pod rosu ca focul. Atunci se ridica Soarele si priveste multumit la tarîmul sau, apoi se îndreapta încet spre apa si trece podul cel rosu ca focul, sa lumineze celelalte tarîmuri. Apare apoi Calul cel Alb, care poate galopa pe ape, si sparge podul în mii de cioburi de foc care ramîn pe valuri si stralucesc în toate culorile Universului. Cînd îi vine vremea, Seara, cel mai priceput mester al nostru, aduna farîmele de foc de pe valuri si reface podul, care de data asta e mai vinetiu, si leaga mal de mal prin valuri pentru Calul cel Negru care va trece apa pentru a-l însoti pe Soare pîna cînd, la miezul noptii, vor ajunge înapoi în salasul lor.
- E placut ceea ce aud! Ce rau s-ar putea întîmpla aici, unde totul are un rost?... Dar Ploaia,... este darnica?
- O, este o zîna cum putine mai sînt în lume!
În vremea aceasta, Halib, bufnita, capetenia strajerilor Noptii, trezita devreme din somnul de peste zi de niste zvonuri ciudate aduse de libelule de pe tarm îsi grabi zborul spre Craiasa Alba.
- Craiasa, Craiasa, sa-mi fie cu iertare ca va întrerup... Dar dumnealui cine e?
- Dar ce s-a întîmplat, Halib, de ce esti treaz dumneata atît de devreme?
- Dati-mi voie sa va spun la ureche: libelulele spun ca e ceva necurat la noi pe tarîm. Apele sînt foarte învolburate azi si striga. Se pare ca cineva a fost destul de puternic sa le învinga si acum e aici. Nu cumva...
- Nu, Halib, el e Elusc, elful, strajerul Universului. Mai bine dubleaza paza de noapte, iar eu si Elusc vom vedea ce-i de facut.
Halib pleca în graba sa afle vesti noi si sa vorbeasca cu strajerii padurii.
- Întelepte Elusc, dumneata trebuie sa stii cine sunt cei care au putut patrunde pîna aici! Îi spuse rugator zîna.
Elful se ridica încet de pe iarba si începu sa povesteasca.
- Numai o singura faptura putea patrunde cu forta aici: e vrajitorul Abis, cel mai mare vrajitor din Univers. De demult eram prieteni, dar sufletul lui s-a întunecat, l-a patruns ura si dorinta de putere. Am încercat sa-l salvez, dar cu cît încercam mai mult, cu atît ura lui devenea mai mare, iar el se urîtea din ce în ce mai mult, caci asta se întîmpla cu cei care nu-si pastreaza sufletul curat... Asa a ajuns sa rataceasca prin locuri nestiute si neumblate, iar sufletul lui s-a tot întunecat, ca ultima oara cînd l-am vazut, era de nerecunoscut:
Sarpe de Apa
Si lup de Pamînt,
Cap ca de Capra
Si aripi de Vînt,
Gheare de Foc
Si sînge de Gheata,
Far’ timp si loc
Si fara de viata.
A venit atunci la mine, atît de însetat de putere încît a furat Cartea Lumilor si Sceptrul de Foc, sperînd ca va afla cîndva cum sa le foloseasca sa devina el stapînul Universului. Apoi si-a luat o armata de strajeri si a plecat sa puna la cale marea batalie. Stiam ca se va întoarce, si era lesne de ghicit ca de aici va începe. Luptatorii lui sînt Titanii, uriasii Universului, au fost strajeri la portile lumilor pîna cînd Abis le-a otravit sufletele si le-a umplut de rautate. Acum nu mai pot sta în lumina Soarelui, caci rautatea si ura se topesc în fata iubirii, asa ca ziua se ascund sub pamînt. Trebuie sa fim cu mare bagare de seama în aceasta noapte.
Zîna aduna insectele noptii, le spuse despre batalia de pe tarîm si le trimise în taina sa duca vestea mai departe, pentru ca toti stiau ce-i de facut în caz de primejdie.
Greieri viori,
Tîntari calatori,
Degraba zburati
Si vestea o dati
Cu soapte de vînt
Catre pamînt
Cu soapte-ascutite
De cer auzite!
urmator (2/3)
